Am avut o revelatie. Eh, face parte din categoria “cand o sa fiu mare…”
Cand o sa fiu mare o sa-mi incurajez copii in orice fac si am sa fiu multumit de rezultatele lor, fie ele mediocre chiar si slabe. In cazul in care vor fi slabe am sa-i ajut sa le imbunatateasca, n-am sa-i blamez pentru ele.
De unde mi-a venit ideea? Imaginati-va o situatie: Tu elev in clasa a 2-a sa zicem vii acasa dupa ce ai luat un 9:
-Mami, tati am luat un 9 la materia X !
-Numai 9?!? Poti si mai mult.
Cati dintre voi au fost in situatia respectiva? Ei, nu v-a venit sa va bagati ceva in ea de treaba?
Raspunsul corect ar fi fost: Foarte bine, data viitoare daca te straduiesti s-ar putea sa iei chiar 10. Este ca suna mai motivant?
Legat de chestia mi-a povestit o profa o data de un experiement, mi se pare chiar doamna profesoara de psihologie care poate si citeste ce scriu pe aici 
(saru-mana). Se ia o gramada de copii si se imparte in 3 grupe. Se dau probleme de matematica. O grupa indiferent de rezultate este mereu criticata, o grupa este tratata in conformitate cu rezultatele si ultima grupa este mereu laudata indiferent de rezultate. Concluzia dupa cateva saptamani? Prima grupa regreseaza enorm, a doua grupa ramane la fel si ultima progreseaza. Logic nu?
Dupa acest post s-ar putea sa incep sa scriu o carte “Cum sa fii un parinte mai bun in 10 pasi simpli”. Sau nu.
Le: Am uitat sa pun si melodia din titlu
